"No one notices the reason for crying"

Lovitura dupa lovitura si totusi asta nu e nimic.

Trist, dar adevarat. Parintii nu vor trai vesnic. Si cand se furiseaza gandul ca ai putea pierde unul din ei intr-un moment decisiv al vietii tale, nu e usor deloc. Sa fii departe, sa fii constient ca ai mai avea multe, multe lucruri sa-i spui, chestii pe care nu i le-ai spus niciodata.

Si chiar daca inca sunt amandoi vii, totusi nu le poti spune, pentru ca e ca si cum esti constient, simti, ca s-ar apropia ziua aia si ar trebui sa spui tot. Dar nu poti, nu vrei, pentru ca speri sa nu fie nevoie niciodata de o astfel de discutie "finala".

Si nici nu vrei sa vezi mai departe, sa-ti imaginezi cum ar fi daca...

19 ani. Faci niste sacrificii, deocamdata nu-s mari, sau poate nu le percepi ca fiind asa mari.

Si singura reactie a corpului tau e doar sa verse apa. De parca ar ajuta cu ceva. Doar te face constient ca e cam serioasa treaba. Dar te face sa te simti si mai neputincios.

Si totusi, de unde atata apa? Corpul uman e miraculos.

Nici Toshiya insusi n-ar putea indeparta asa o stare.

Si totusi e realitatea. Si daca vrei sa supravietuiesti "junglei", tre sa treci prin pereti.

Dar ar fi un sentiment da-ala ca si cum " Dedic viata tie, sa te fac mandru!"

Mai varsa apa.

Dar momentul va veni o data si-o data. Si treaba e ca niciodata nu vom fi pregatiti. Ar insemna sa fim lipsiti de suflet total.

Saying, “I’ll never reach my dreams”
I sighed – even with the root of my tongue
I’ll hint at my hopes before they dry up
The night I did not get a response at all
I held tight to the one small, cold scrap of life I had left

Dar nu pot sa spui lucrurile astea. Pentru ca i-ai descuraja si pe ei. Si s-ar intrista. Si te-ai intrista si tu mai tari, si ei si mai tare si tot asa.

    Wet in the rain  

Is my lingering hope also a lie?

 I scream out, living and bearing through it all
Beyond the darkness, to where the wind-chime is

In this circumstance, I cried in futility
Even now, I do not perceive because...
Only the frightening wind-bell splits the darkness
The tepid wind and my bated breath

Si totusi, oamenii aia interesanti pe care unii ar dori sa-i cunoasca, pe care ii inventeaza, despre care povestesc, sunt reali. Sunt raspanditi, si probabil, multi cunosc altfel de persoane  dar nu stiu adevarata lor poveste, ce se afla defapt in spatele infatisarii lor, pentru ca, atunci cand te tarasti prin noroi, pe coate, in genunchi, scrasnesti din dinti si vrei sa treci peste toate greutatile, sa ajungi in varf, esti prea ocupat cu asta, si fiindca stii ca vei reusi, nu are rost sa pierzi timpul si sa te plangi la altii. 

EDIT:


Yup, it turned around... hanks to Priscilla Ahn and Toto <3